Mihai Neșu împlinește 13 ani de la accidentul suferit la Utrecht și trăiește cu o pensie de 500 de lei din România. Pensia din Olanda e de 3.000 de euro pe lună — și diferența asta spune mai mult decât orice discurs despre cum tratăm oamenii cu dizabilități.
În vara lui 2012, în timpul unui antrenament cu FC Utrecht, Neșu a suferit o accidentare la coloana vertebrală care i-a lăsat o paralizie permanentă. Avea 30 de ani. Olanda a încadrat imediat evenimentul drept accident de muncă, ceea ce i-a deschis accesul la sistemul olandez de asigurări sociale. România i-a acordat o pensie de invaliditate de 500 de lei pe lună — echivalentul a ceva mai mult de 100 de euro.
Pensia din Olanda: cum funcționează sistemul care l-a protejat pe Neșu
Sistemul olandez de asigurări pentru accidente de muncă (WAO/WIA) funcționează pe un principiu simplu: dacă ești angajat și suferi o incapacitate de muncă în exercitarea activității, statul și angajatorul contribuie la un fond care îți garantează un venit lunar proporțional cu salariul anterior. Nu există un plafon de milă — există un mecanism construit să țină omul pe linia de plutire.
Neșu a confirmat public că primește 3.000 de euro lunar din Olanda. E o sumă care îi permite să trăiască decent, să acopere o parte din costurile medicale și să nu depindă exclusiv de familia sa. Sora lui, care îi poartă de grijă, beneficiază de indemnizația de însoțitor din România — aproximativ 2.000 de lei pe lună. Împreună, cele două surse românești ajung la 2.500 de lei. „Practic, eu cu ea ar trebui să trăim din 3.000 de lei și ea să aibă grijă de mine și să îmi dea de mâncare mie și ea să mănânce”, a spus Neșu. „Sunt eroi! Nu-mi pot imagina cum.” E o frază scurtă, dar grea. Nu e amărăciune — e o observație care aruncă o lumină dură asupra a ceea ce numim în România „sistem de protecție socială”.
Fundația Neșu, lovită de eliminarea facilităților fiscale
Dincolo de situația personală, există un al doilea nivel al poveștii, mai puțin vizibil. Neșu conduce o fundație care gestionează un centru de recuperare pentru copii cu dizabilități. Centrul a funcționat parțial pe baza unor facilități fiscale destinate organizațiilor care lucrează cu persoane cu dizabilități. Acele facilități au fost eliminate în valul recent de măsuri de austeritate. Consecința directă: un cost suplimentar de aproximativ 36.000 de euro pe an pentru fundație.
Neșu a ales să nu atace frontal decizia. A spus că are „o relație bună cu domnul Bolojan” și că vrea să creadă că eliminarea scutirilor „i-a scăpat” președintelui. „Credem că această situație este temporară și, așa cum îl cunosc pe domnul Bolojan, el are dorința de a face lucruri bune în țara asta.” Diplomația asta e înțeleaptă tactic. Dar realitatea rămâne: copiii cu dizabilități care beneficiază de centrul fundației vor simți în curând efectele unui calcul bugetar pe care nu l-a făcut nimeni cu ei la masă.
Ce arată, de fapt, diferența dintre 500 de lei și 3.000 de euro
Cazul lui Mihai Neșu nu e unic — e reprezentativ. Mii de români cu dizabilități severe trăiesc din pensii sub 1.000 de lei, fără niciun mecanism real de compensare a costurilor suplimentare pe care le implică o viață cu handicap: scaune rulante, medicamente, adaptări ale locuinței, îngrijire permanentă. Olanda nu a fost generoasă cu Neșu din sentimentalism. A aplicat pur și simplu regulile unui sistem gândit să funcționeze.
Fundația lui Neșu urmează să renegocieze relația cu autoritățile locale în lunile care urmează. Dacă scutirile nu sunt reintroduse măcar parțial, centrul de recuperare va trebui să reducă serviciile. Termenul informal avansat e toamna acestui an. Până atunci, Neșu speră că cineva cu putere de decizie va reciti ce înseamnă „temporar” pentru un copil cu paralizie cerebrală care are nevoie de terapie săptămânală.
